'Trandafirul Galben' - vazut din spate

Am facut si eu figuratie o zi, in noiembrie 1981. A fost o Experienta, am povestit-o ieri unui prieten si ma gandeam ca poate merita efortul s-o pun aici.

Actiunea incepe in ziua -1, in atelier la Institutul de Arhitectura 'Ion Mincu', aripa noua, etajul intai, latura spre hotelul Muntenia. La proiectare foloseam scotch ca sa lipim hartia sau foita pe planseta, doar ca era marfa rara, vanduta la negru. Asa, pe la pranz, intra Costica Fagetan in atelier cu o rola mare pe care-o tinea deasupra capului in mana, tipand sa auda tot poporul 'E mos Scotch in hol (asta era traficantul), cine mai vrea sa-si cumpere, sa fuga repede jos'. Intr-o secunda pun mana pe banii din geanta si alerg pe scari la vale. Ajung in hol, era gol, cu exceptia unui mosulica lipit de stalpul rotund din centru, imbracat cu un pardesiu maro ponosit si avand in mana stanga o servieta de vinilin umflata. Mai uit la el - asta tre sa fie - doar ca n-am curajul sa deschid tema, in fond era comert ilegal. Am stat asa, uitandu-ne unul la altul, vreo zece secunde. In sfarsit, deschide el vorba: 'Vrei sa joci in film?'. Dupa cateva clipe in care mintea mea rasuceste situatia pe toate partile, ma gandesc si zic 'da', sa vad ce urmeaza. Tipul scoate un caiet clasele V-VIII cu foi dictando si incepe sa noteze numele meu si seria de buletin, apoi imi da coordonatele: maine la 8.00 sa fiu in zona Hanul lui Manuc - Cafeneaua Veche, o sa gasesc acolo echipa, o sa-mi spuna ei ce e de facut.
Seara (in gazda pe Amiral Urseanu la d-l Vintila, un avocat pensionar, prieten de familie cu fostul prim-ministru Tatarascu, a carui pardesiu din par de camila mi-l propusese zicand ca eram de aceeasi inaltime) stateam in pat intins pe spate cand intra Vichi, colegul meu de an, cu care imparteam mansarda. Ii povestesc ciudatenia iar asta se umfla de invidie - sa-l las in locul meu, de cand isi dorea el sa joace intr-un film adevarat. Ii zic, bai, mi-am lasat numele si seria de buletin, hai cu mine maine dimineata, poate te inscriu astia si pe tine.
Asa ca, a doua zi dis-de-dimineata, ne infiintam langa Hanul lui Manuc. Lume multa, ne prezentam amandoi - Vichi , nicio problema, e inscris imediat - si primim niste haine de epoca constand dintr-un costum, doua manecute albe cu siret si o platca la gat, cat sa dea impresia unei camasi albe, o lavaliera adica un siret in loc de cravata si o palarie de gabor cu sfoara pe sub barbie. Pantofii raman de secol XX.
Lume importanta pe-acolo, regizor era Doru Nastase (parca asa-l chema), cateva fetze pe care le mai vazusem parca pe la televizor plus o puzderie de oameni implicati in toata chestia cu filmarea, pe care i-as aseza pe categorii intrucat erau grupuri cu identitati sesizabile in cadrul nebuniei generale: scenografi inclusiv un arhitect micut si cu barbuta, masinisti, cascadori in frunte cu Szobi Cseh si avandu-l intre ei si pe Ferike, de care o sa mai pomenesc , trupa cu regia, figurantii si poate si altii, dar care nu mi-au sarit in ochi in ziua aia gri de inceput de noiembrie.
Gata pentru azi - mai continui cand am timp.